Despre gulagul romanesc

"Gulagul românesc" a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualităţii care nu susţinea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale, în funcţie de cine era considerat periculos pentru regimul comunist. Acesta a lovit astfel în toate părţile societaţii româneşti, consecinţele sale fiind majore şi pe termen lung.

După falsificarea alegerilor din 1946, pas important pentru acapararea puterii totale de către comunişti, în 1947 au urmat valuri importante de arestări ale membrilor partidelor politice, cu scopul de a distruge opoziţia. După înscenarea de la Tămădău din iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar conducătorii partidului sunt arestaţi, urmând a fi condamnaţi la ani grei de închisoare la sfârşitul anului. Celălalt mare partid, PNL, alege calea autodizolvării. După abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române, în 1948, noua putere politică a întreprins un proces complex de schimbare a ţării. Acesta a presupus, printre altele, naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii, epurarea sistemului administrativ şi de învăţământ, industrializarea forţată. În acest context, represiunea a fost utilizată împotriva categoriilor sociale considerate „periculoase” de către noul regim.

Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înfiinţată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea) era condusă iniţial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliţia (creată în ianuarie 1949), a fost şi ea utilizată cu scop represiv.

Istoria represiunii în România comunistă are mai mult etape. Prima dintre acestea s-a desfăşurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluţiei din Ungaria din 1956 şi al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deţine controlul, PMR a reluat arestările masive şi a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societăţii, regimul a început să elibereze deţinuţii politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deşi toţi au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964 au fost promulgate mai multe decrete de graţiere a deţinuţilor politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deţinuţi politic.

În toată această perioadă au funcţionat mai multe spaţii represive: închisori, centre de anchetă, lagăre şi colonii de muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, dar şi azile psihiatrice, unde au fost trimişi unii oponenţi ai regimului, mai ales în anii 1980.

În perioada 1947-1964 au funcţionat trei tipuri de centre de anchetă şi detenţie politică: centrele de anchetă propriu-zisă şi „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ţinuţi cei care erau mutaţi dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.

Prin centrele de anchetă treceau toţi cei care erau consideraţi „duşmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câţiva ani. În perioada 1948-1955 închisorile au fost împărţite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcţie de deţinuţii închişi. În prima erau incluse penitenciarele pentru deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deţinuţii foarte periculoşi (Galaţi, Târgşor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Braşov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).

Unităţile de muncă au fost înfiinţate prin Decretul nr. 6/1950 cu scopul oficial „de a reeduca elementele duşmănoase ale Republicii Populare Române”. Ulterior, ele au fost transformate în colonii de muncă prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952. Obiectivul real era utilizarea deţinuţilor politic şi a persoanelor considerate indezirabile pentru diverse proiecte ale regimului, cel mai important fiind Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numărul deţinuţilor care a lucrat la Canal a variat. Astfel, în septembrie 1949 erau 6.400 de deţinuţi, în vara anului 1950 erau 15.000, iar în aprilie 1953 erau 20.193. Lucrările la Canal au fost sistate în 1955.

Începând cu ianuarie 1950 regimul a utilizat şi sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovăţii, cât şi deţinuţilor consideraţi „ne-reeducaţi”, care primeau astfel un supliment de pedepsă în mod discreţionar, fără a fi învinuiţi, judecaţi sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar şi formal, decizia.

Pe lângă condamnarea la închisoare sau utilizarea muncii în colonii, regimul comunist s-a folosit şi de dislocări de populaţie şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru a menţine controlul asupra populaţiei. În martie 1949, în contextul începutului colectivizării, 2.972 de familii de mari proprietari au fost evacuate şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Cea mai amplă deportare a avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1951, când 40.000 de oameni din Mehedinţi şi Banat au fost mutaţi în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.

Chiar dacă prin decretele de graţiere din perioada 1962-1964 au fost eliberaţi toţi deţinuţii politic din România, regimul a continuat să utilizeze alte mijloace pentru a pedepsi pe cei care i se împotriveau. Un altfel de mijloc a fost internarea în azilele psihiatrice, utilizate ca parte a represiunii după 1965. Cel mai cunoscut exemplu, muncitorul Vasile Paraschiv, a fost internat de trei ori, în 1969, 1971 şi 1976. Pe lângă aceasta, represiunea a luat şi alte forme, iar autorităţile au înscenat multor opozanţi delicte de drept comun, pentru a masca detenţia pe motive politice.

Dimensiunea represiunii este greu de cuantificat, deoarece datele disponibile în acest moment sunt incomplete şi imprecise. Documentele ne indică în momentul de faţă peste 70.000 de deţinuţi politici cu fişe matricole penale, în vreme ce statisticile Ministerului de Interne comunist numărau peste 63.230 de deţinuţi doar pentru perioada 1944-1959.